Pentru unii este doar o simplă dată în calendar, pentru alţii o pagină importanta în manualul de istorie, un moment de referinţă pentru posteritate, un act de curaj nebun în faţa unei dictaturi represive care devenea din ce în ce mai greu de suportat şi luminiţa de la capătul tunelului(democraţiei) era într-o eclipsă totală.

Ziua de 15 noiembrie 1987, o zi de duminică în care plebea mioritică era chemată să-şi dea votul unicului candidat comunist, o mascaradă regizată, o simplă formalitate şi un gest civic lipsit de importantă, jocurile politice fiind deja făcute, câştigătorul cursei electorale (sic!) fiind  cunoscut înainte că stampila să legifereze candidatul la rangul de cetăţean, cu trese politice,  al protipendadei comuniste. In acea perioadă se lucra şase, chiar şapte zile pe săptămână, chipurile, să realizăm planul, în timp ce salariile erau măcelărite şi tăiate cu până la 40%… ducând la disperare pe cei 25 de mii de angajaţi ai Întreprinderii de Autocamioane, Steagul Roşu Braşov. Cuţitul ajunsese la os şi pe la colţuri tot mai mulţi îşi manifestau oprobriul şi scârba faţă de conducerea comunistă în frunte cu al său dictator, Ceauşescu. În acea zi de duminică, inevitabilul s-a produs…

Eram un tânăr care d-abia terminase armata şi eram angajat al secţiei 410 (Sculărie) şi, ca toţi  ceilalţi angajaţi ai Întreprinderii de Autocamioane, „fluturaşul”  îmi fusese „alterat” serios – pe 15 noiembrie mă uitam la „lichidare” şi aveam 800 de lei în minus, la un salariu de 2500 de lei. În jurul orei şapte dimineaţa, am ajuns la locul de muncă şi trecând prin faţa secţiei 440 (Matriţe) am văzut adunaţi şi foarte nervoşi un grup de zeci de muncitori care fluturau „fluturaşii” cu salariul ciuntit, exprimându-şi nemulţumirea şi indignarea prin decibeli puternici care se auzeau până la poarta uzinei.

Revolta mocnea încă din noaptea de 14 noiembrie, când schimbul III încetase munca şi îşi manifesta nemulţumirea; în dimineaţa zilei de 15 noiembrie, scânteia avea să explodeze şi să culmineze cu marşul către Comitetul Judeţean al PCR-ului. În jurul orei opt dimineaţa, am iesit împreună cu mai mulţi colegi în faţa secţiei şi ne-am  îndreptat spre cei de la secţia 440, unde venise un director economic,  care încerca să calmeze spiritele… muncitorii erau deja la saturare şi nu mai vroiau să audă limbajul de lemn cu promisiuni goale şi explicaţii marxist-leniniste şi l-au taxat cu imbranceli si o laba  peste bot… Deja ne adunaserăm câteva sute de muncitori şi încă mai ieşeau şi din alte secţii… se formase o mulţime care intra din secţie în secţie cu mesajul: „Veniţi cu noi!” Revolta începuse!

Luat de val m-am alăturat muncitorilor care  au decis să se îndrepte   spre „Palat” (administraţia uzinei)… acolo, muncitorii revoltaţi au spart mai toate geamurile clădirii. Mulţimea revoltată şi nervoasă  se întreba ce are putea face pentru că mesajul lor să poate fi recepţionat…cineva a strigat: „Haideţi la Comitetul Judeţean!”… idee care a fost imediat împărtăşită de cei prezenţi, astfel încât coloana protestatarilor a  decis să părăsească uzina, moment în care câţiva dintre muncitori au luat cu ei şi câteva steaguri tricolore care erau atârnate la poarta uzinei.

Odată ajunşi în faţa spitalului judeţean s-a cântat „Deşteaptă-te române!”, ceea ce a descătuşat oamenii de refularea şi tribulaţiile care îi măcinau de peste 20 de ani… apoi, din senin, a urmat: „Jos Ceauşescu!”. Mii de oameni, printre care elevi şi studenţi, aveau în sfârşit curajul să protesteze şi să se alăture coloanei „Stegarilorr” – un sprijin deosebit de important care a făcut ca  protestul, iniţial social, să devină unul  politic. S-a ajuns de la „Vrem banii noştri” sau „Vrem căldura şi mâncare” până la: „Jos comunismul!” şi „Jos Ceauşescu!”, o idee politică care nu a stat, initila,  la baza declanşării acestei revolte spontane. Sincer, mie nu îmi venea să cred ce se întâmpla atunci, mă frecam la ochi şi la urechi şi eram total siderat… să strigi „Jos Ceauşescu!” într-un stat atât de dictatorial cum era România, era ceva ce nu se mai auzise… mai auzisem vag atunci, ca în anul 1977 avusese loc o revoltă în Valea Jiului, dar cred că manifestaţia din 1987 a fost mai amplă şi a avut un răsunet şi un impact mult mai puternic, zdruncinând din temelii sistemul comunist. După estimările de atunci, se pare că au fost în jur de 15-20 de mii de oameni curajosi care, anesteziaţi de frigul din casa, de lipsa de mâncare şi de tăierile salariale, au îndrăznit să se ia la trântă cu sistemul comunist şi să-l pună la zid, strigând: „Jos Comunismul!”

Ajunşi în faţa Comitetului Judeţean, sediul comunist a fost devastat, s-au spart geamuri, s-a aruncat cu banane, portocale (ceea ce romanul de rând vedea o dată pe an)  sau cu telefoane… şi ,într-un final, cineva a aruncat şi portretul lui Nicolae Ceauşescu aflat undeva sus la ultimul geam…dupa multe tentative in care fusese luat  la ţintă cu ouă. In momentul când tabloul a fost aruncat, lumea era în delir, parcă fuseseră izbăviţi de o tiranie care nu se mai termina, tabloul fiind rupt în bucăţi şi incendiat în uralele mulţimii extaziate la vederea acestui gest unic, nebunesc, dar cât se poate de real.

Nu exista un organizator, un lider care să încerce să organizeze mulţimea şi, eventual, să iniţializeze un dialog cu cei de la conducerea Comitetului Judeţean de Partid, în care să fie prezentate nemulţumirile muncitorilor. Pur şi simplu a fost o revoltă spontană – sunt unele voci, insa, care sustin ca au fost securisti infiltrati in randurile noastre –  declanşată pe neaşteptate, în urma tăierilor de salariu care nu păreau să mai aibă sfârşit. Nimeni nu ştia ce deznodământ va avea această revoltă, probabil adrenalina de moment ne blocase simţul realităţii şi frică dispăruse total. Realitatea avea însă să fie alta… după vreo două ore de devastare a Primăriei în uralele celor de pe gazonul din faţa Primăriei… miliţia şi scutierii îşi fac apariţia şi se desfăşoară… fiecare fuge cum poate… forţele de represiune intervin brutal şi pun capăt revoltei.  Am revenit seara să văd ce se mai întâmplă… totul era încercuit şi se lucra de zor la repararea geamurilor sparte şi la curăţirea spaţiului verde din faţa Primăriei. A doua zi dimineaţă, totul arată precum nimic nu s-ar fi întâmplat.

Alta era  însă, situaţia în uzină, unde aveau loc şedinţe extraordinare de UTC şi de Partid, în fiecare zi, ocazie cu care se înfiera acţiunea manifestanţilor şi se condamnau acei care au luat parte la aceste acte de „huliganism”. Cei care au fost arestaţi atunci, au fost anchetaţi, bătuţi şi torturaţi groaznic în beciurile miliţiei şi securităţii din cauza cărora unii  s-au ales cu boli degenerative.

După ce iniţial se anunţase pedeapsa capitală pentru muncitorii arestaţi, sub presiunea opiniei publice mondiale, comuniştii au revenit asupra hotărârii lor, deportând, în urma unui proces înscenat, un număr de 61 de muncitori şi schimbând locurile de muncă ale altor 27 de persoane dintre cele peste 300 arestate şi anchetate în sediile Miliţiei şi Securităţii din Braşov şi Bucureşti”.(http://www.15noiembrie1987.ro/istoric.php).

În amintirea zilei de 15 noiembrie 1987, în fiecare an,  la această dată, se organizează  Crosul „15 Noiembrie”- traseul de 5 kilometri al crosului rememorând drumul dintre uzina „Steagul Roşu” (Roman SA) şi Comitetul Judeţean de Partid (actuala Prefectură), parcurs de masă de manifestanţi anticomunişti în noiembrie 1987. Câţi îşi mai amintesc de momentul 15 noiembrie 1987? Oare a meritat sacrificul celor care  şi-au riscat  viaţa şi au dat dovadă de un curaj nebun, ieşind pe străzi şi scandând lozinci împotriva lui Ceauşescu? Să nu-i uităm pe cei 61 de muncitori deportaţi şi pe cei 300 de arestaţi şi anchetaţi care au fost supuşi terorii şi chinurilor din beciurile Miliţiei şi Securităţii.

Să nu uităm momentul 15 noiembrie 1987, ziua când frica a fost învinsă şi pusă la respect de către 15 mii de oameni curajoşi…

Articol semnat de Viorel Vintilă, colaborator VD.

 

, ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *