Sasha avea dreptate. Englezoaica organizatoare de expoziții de artă și îndrăgostită de marele Brâncuși cunoaște evident mai bine decât noi starea aterizărilor pe ”La Guardia” sau ”JFK” – aeroporturile principale din New York. ”It`s becaucase the wind”, mă liniștise ea atunci când aeronava se balansa pe verticală în dorința de a ”pupa” apăsat pista de aterizare.

Ieșim și trecem omenește prin filtrul de securitate al intrării pe teritoriul american. Agentul de la ghișeu mă întreabă amabil cu ce treabă prin USA, îi răspund la fel de amabil despre ce și cum, primesc ștampila acceptării și sar dincolo de filtrul pașapoartelor, spre banda cu bagaje.

Suntem toți trei pe peronul din afara aeroportului și respirăm deja aer de New York. E rece afară, dar soarele ne salută prietenos cu rugămintea să mai avem răbdare până va comuta pe vreme călduroasă. Ordine și disciplină. Fie cine așteaptă să ia autobuzul, fie cine vrea taxi. Un dispecer triază clienții și estimează costul transportului cu un fel de POS la purtător. Să nu fie discrepanțe majore între așteptarea clientului și aparatul de taxat al taxiului. Estimarea noastră era 50 de dolari, dar prețul final a fost 44 de dolari.

Aici, fază interesantă cu taxiul. Dispecerul, un tânăr de culoare, taciturn dar cumsecade, ne întreabă până unde vrem taxi. Îi spunem adresa, dar omul înțelege ”Manhattan” și scoate chitanța. Apoi ne trage deoparte până ne vine rândul la o mașină ceva mai  mare, capabilă să ne ”înghită” tot calabalâcul nostru. Șase geamantane și trei corpuri de român  nu încap prea ușor într-un turism cu volum gen Dacia Logan. E nevoie de un taxi mai voluminos. Stăm și apare imediat.

Vine și Rajid. Indianul parchează SUV-ul galben alături și se opintește cu valizele de România, în ciuda dorinței noastre de a împărți sarcina. ”Por favor, no!” Hopaa, direct în spaniolă! Și noi care ne așteptam la salutul de bun venit în anglomericana locului! Eu sunt în elementul meu.

După un an jumătate de Spania mediterană, o rup acceptabil pe limba lui Cervantes. Când dau să alimentez conversația cu șoferul nostru prietenos, o scenă interesantă ne atrage atenția. Rajid ne întreabă ”încotro băieți?” și află că nu e totuna cu ce scrisese pe chitanța tânărului dispecer de la taxi. ”Păi nu e Manhattan, voi mergeți în Bayside!”.

Și începe o discuție între dispecer și taximetrist provocată de cel din urmă. Indianul nostru spaniol pe taxi american nu dorea altceva decât să remedieze neconcordanța. Înclinație naturală spre corectitudine, ne spunem noi, cu gândul la ce s-ar fi petrecut prin alte locuri…

Rajid ne poartă lin spre casa doctorului Cristian Răchitan, gazda noastră new-york-eză. Schimbăm impresii printre cele cinci benzi pe sens, pe care circulă mașini la foc automat. E nemulțumit că India și Pakistanul se tot învârt în cerc hrănind conflictul pentru soarta Kashmirului. ”Asta nu se va opri niciodată!”, conchide trist, înainte de a ne ”depune” la destinație.

Doctorul Răchitan ne deschide larg ușa casei. ”Ca oricare alt român-american”, ne spune el cu modestie. Grigore Cartianu îl revede pentru a multa oară, eu și Ovidiu suntem la prima vizită. Am aflat deja de succesul său în materie de osteopatie, și nu neapărat de la vedetele  hollywoodiene care i-au trecut  prin mâinile sale binecuvântate. Încercăm să-i smulgem măcar un nume pentru public, dar nu-i chip! Bine măcar că am aflat în privat cine sunt cei care i-au fost pacienți. Mamăă, ce povești sănătoase!

Dar domnul Răchitan abia așteaptă să ne provoace la o discuție despre Simona Halep. Începe meciul! La serviciu, Cristian Răchitan, la primire – Grigore Cartianu. Până la urmă, cine a câștigat? Echipa României de Fed Cup, aflată în deplasare pe tărâm canadian, dar fără Simona Halep, sau marea tenismenă machidoancă, pe cont propriu, ajunsă în semifinale la Stuttgart? România și Halep au mers bine, deși separat, dar meciul Răchitan-Cartianu e încă nedecis…

,

One Response

  1. Cat de frumos!!! Complimente gazdei voastre!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *