IMG_20150522_110523Ne-a luat vreo cinci ore să ajungem la Detroit, din Burlington-ul familiei Covaci (Gabriela-Titirez, Alecu junele Aleck, actorul în devenire cu voce gravă).  N-am putut să plec până n-am făcut selfie-ul obligatoriu față de locul în care ne-am lăsat o parte din suflet, acolo, în fața căsuței cu povești vânătorești!

Nu mai fac un secret din faptul că îmi place la nebunie să opresc la șosea, în orice popas unde pot intra în posesia unei stacane de cafea proaspătă. Sau pur și simplu în oraș, așa cum am urzit planul de cafea cu prietenii Mihaela și Călin Boicu (foto jos), atunci când am plecat cu frapuccino pe capota mașinii și când ne aplaudau bătrânii ce crezuseră că o facem dinadins! Când am ajuns acasă, Mihalea m-a certat c-am făcut eu cinste, dar mai am până să-mi achit datoria :)

IMG_20150509_124626

Și-mi place treaba asta cu opritul pentru cafea cu atât mai mult cu cât îl enervează mai tare pe Griguță. El nu bea nici cafea, nici vin, nici nu fumează, nici, nici…Omul ideal! Eu le-am adunat pe toate, Doamne iartă-mă! Dar cum să descopere lumea calitățile unui Grig ”Cărtianu” (botezul de nume vine de la Gabi Covaci, să trăiască!) dacă n-ar exista și păcătoși ca mine care să permită comparația!  :)

IMG_20150525_173850Hai că mi-a ieșit și de data asta cu enervarea pasagerilor din Fordul nostru cel mult muncit. Ajungem la granița cu SUA de la Windsor și e coadă mare. Ovidiu intră în shop și toacă o mână de firfirei pe un baton de țigări. Nu-s Kent 4, favoritele sale, ci Winston roșu, dar merge. Oricum, e mai ieftin decât la magazin, scoate pachetul la vreo 6 dolari parcă, față de 10-11 pe piața liberă. Scump fumul pe-acilea! Ovidel mai pune mâna și pe-un braț de trabucuri, să fie acolo pentru zile mohorâte românești.

Tipul cu ochelari de la vamă e mai relaxat decât canadianul care ne interogase ”la derută” când am trecut din SUA în Țara Arțarului, în urmă cu o lună aproximativ. Acum dăm peste un tânăr cu față de pușcaș marin, care ne întreabă ferm dar destins ce-i cu mașina. ”Actele, vă rog!” Și dă-i, și caută, și umblă prin toate colțurili mașinii, acte – pușcă și nu dai de ele! Ofițerul începe să fie puțin iritat. Dar nu iese din starea sa de echilibru semeț.

 

În sfârșit, o oareșce dovadă! Chiar asta și e, de fapt – o dovadă de mână scrisă de Flaviu Rițiu, prietenul anticomunist din New York, de la care am împrumutat Fordul; o hârtie deja șifonată în care proprietarul scria că ne-a dat nouă spre folosință mașina etc etc.. ”Păi ce facem cu asta, măi Ovidiu tată, că e o simplă hârțoagă fără valoare?” întreb eu în neștiința mea despre viața americană. N-apucă să-mi dea cu replica peste nas, căci gardianul roșu-n obraji o vede și o cere el cu insistență! ”This is very good, it`s enough, perfect!”

IMG_20150526_155518Băi, ce naiba, vorbește serios? Da, da, chiar foarte serios. Atât de serios încât ne deschide țara imediat și ”pășim” prea liberi înapoi pe tărâm american. Vă dați seama ce diferență față de RO? Pur și simplu, pentru funcționarul statului de maximă securitate a fost suficientă o hârtie de mână ca să aibă încredere în noi că n-am șterpelit mașina. Atât! Doar ÎNCREDERE. Nu tu certificat de înmatriculare, stare tehnică, procură notarială etc.! Încredere! Ăsta e cuvântul care caracterizează națiunea asta, prin comparație cu noi, unde statul se raportează la oricine cu suspiciune, indiferent de ce e vorba: de acte, de taxe, de patroni. ”Indiferent ce-mi spui tu, eu nu te cred pe cuvânt (scris sau vorbit). Scoate o mapă de acte să mă convingi că nu ești în culpă!”. Așa s-ar traduce sumar apetența statului român pentru birocrație și neîncredere față de populația care asigură banii pentru existența acestui stat.

IMG_20150505_125604Plecăm uimiți și trecem prin Detroit. Partea dinspre graniță arată puțin șifonată la asfalt. Sunt urmele recesiunii care a lovit metropola marilor producători auto mondiali Chrysler, Ford, GM. În 2007, afacerile s-au prăbușit fiind necesară intervenția statului american. A picat în bot și piața imobiliară, prietenul Marius Mureșan (în roșu), din Montreal, fiind inspirat atunci să cumpere niscaiva apartamente cu doar niște mii de dolari bucata. Între timp, piața și-a mai revenit, dar efectele prăbușirii economice din ultimii ani se simt încă. Totuși, românii din Detroit cu care ne-am întâlnit în două reprize sunt optimiști.

La Biserică ”Sfântul Nicolae” am ajuns pe seară. Era sărbătoare americană, slabă mișcare în oraș. În curte, părintele Cîrstea a lăsat haina preoțească pentru salopetă. Muncește de zor, echipat muncitorește, cu mănuși de cauciuc care apucă zdravăn roaba ce cară mizeria strânsă din spatele bisericii. ”E aici de la Campionatul Mondial de fotbal din 1994”, explică Mircea Vișan, confrate jurnalist care, alături de Eugen, manevrează dibaci studioul de radio aflat chiar la subsolul bisericii.

Ovidiu, cu ”microbul” BBC încă în suflet, arde de curiozitate să pună mâna pe microfon și să studieze aparatura. Eu și Grigore rămânem în sala de conferințe de alături și ”combatem” cu gazdele noastre în timp ce afară începe să toarne potopul. Ploaia ne îmbie la somn, dar distinsele doamne venite să ne primească în binețe românească ne salvează iute cu niște cafele de toată savoarea.

Cristian Păduraru, unul dintre eroii cărții ”Miracolul din noiembrie”, votant convins la Detroit în ultimele alegeri prezidențiale, e tranșant: ”România nu poate continua așa. Nu poți să fii tolerant cu hoția generalizată și cu manipularea maselor. De ce nu sunt pedepsiți cei care încalcă legea, cum a fost și la ultimele alegeri? Cum de românii înghit așa ușor abuzuri grosolane făcute de politicienii plătiți de ei tocmai pentru a le fi respectate drepturile? Eu vreau să mă întorc acasă, deși aici câștig incomensurabil față de România, dar visul meu e ca în țara mea să fie ordine, respect și presă curată. Doar așa putem să ne salvăm de la dispariție”.

IMG_20150525_194956

Câtă dreptate are! Dar pentru asta e nevoie ca spiritul unit românesc descris de românii care au depus mărturie în cartea cu ”Miracolul” să nu dispară. ”Trebuie să fim uniți în jurul acestor valori: lege, performanță, profesionalism, respect. Să ținem aproape toți cei care am votat împotriva PSD și nu să ne conducem după gluma că românii funcționează cel mai bine în grupuri de câte unul”, mai spune domnul Păduraru.

Domnul Ban (nume predestinat pentru a strânge avere în America!) vrea mai multă fermitate din partea lui Klaus Iohannis. ”Eu nu cred că el este bomboana otrăvită a USL și a lui Victor Ponta, așa cum afirmă unii. Iohannis e cinstit și e bine că lasă justiția să funcționeze, dar trebuie să ia atitudine de câte ori mafia PSD calcă tot în picioare, așa cum a fost și cu manevrele din parlament anti-DNA.”. Iarăși, dreptate!

Eugen (foto sus, în centru, cu ochelari) ne invită a doua zi la biserica unde el este adminstrator. Rezistă din greu, aici parohiile nu sunt subvenționate de stat, dar crede în misiunea sa.

Nicoleta Burlea DetroitO cunoaștem aici și pe Nicoleta Burlea, care a trecut granița de la Windsor (Canada) pentru a se întâlni cu noi la Detroit. Nicoleta a lucrat în publicitate în România, iar acum a schimbat pe contabilitate. E bine. A adus-o cu ea și pe unica fiică tare ștrengăreață și deopotrivă simpatică. Vorbește românește, desigur. Ca de altfel mulți puști de vârsta ei, pe care părinții îi educă în limbă românească pentru o alternativă de suflet față de engleza atotputernică. Tot aici descoperim o familie de ardeleni veniți pe fugă de la job pentru a fi musarii noștri la discuția cu cărțile pe masă. ”Vă știm de la TV, de la Nașul, să nu cedați!” Așa vom face, dragilor!

Ne luăm la revedere. Revenim în Detroit, dar acum plecăm pentru că a doua zi vrem să explorăm planeta shopping. Știm deja că în Detroit, grație crizei, e mai ieftin. A doua zi mergem într-o ”plazza”, spațiu imens pe orizontală, specific mall-urilor din România, unde intrăm într-un ditamai hangar de țoale și încălțări.

IMG_20150526_155234Găsesc niște nădragi de vară ieftini (9 dolari), dar ok la calitate, și dau să caut niște espadrile. N-apuc să umblu printre rafturi că apare Grigore cu un braț de teniși, pantofi și ce-o mai fi. ”Hai, mă, odată, că ne grăbim, ce naiba, nu mai ajungem la întâlnire!”, ne zorește el. Încerc pe dreptul o pereche de espadrile albastre, vine bine, mă uit la număr (8), care apare pe ambele ”opinci”, și mă pun rapid la coadă, nu cumva să-l supăr pe zoritor. Plătesc și ies pe ușă. A doua zi când mă încalț descopăr că stângul e o măsură mai mică. Ah, Gregoar, Gregoar, ce-mi făcuși! Pun și eu o întrebare retorică, precum, confratele gazetar Gabriel Purcăruș, din Montreal, cel care a scris o frumoasă cronică în ziarul Pagini Românești

 


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *