Zău dacă am mai alergat așa de mult, de la turele de stadion date obligatoriu în Armată! Ne-a cam ieșit sufletul, nu alta, disperați să prindem cursa de SUA, odată aterizați pe Heathrow-ul londonez. Escală scurtă, chinuială mare. Dar pe fuga asta către Boeing-ul 747 tot mi-a sărit în ochi un detaliu, prin comparație cu aeroportul lăsat în urmă acasă. Pe Otopeni, ”Henri Coandă” pe noul său nume de botez, un băiat simpatic și o tânără și mai și au ținut morțiș – dar fără voia lor – să-mi devină antipatici.

”Au aplicat regulamentul”, ar spune șeful lor. Sperie vânatul turistic, aș spune eu. De ce? Păi, uite exemplul meu: m-au luat la întrebări pentru stațiile Walkie Talkies, pe motiv de ”suspect” purtător al obiectelor suspecte. OK, mă conformez. Le ia băiatul simpatic și le pipăie, le sucește mirat, dă o fugă la un fel șef și se întoarce dotat cu un fel de șervețele demachiante, din acelea rotunde de care folosește probabil colega sa apetisantă, seara, când ajunge acasă după muncă.

Cu o îndemânare demnă de o cauză mai bună, tânărul care sigur că nu-și face decât datoria perie frumos stațiile mele de emisie-recepție. Și pe față, și pe dos, iar pe față… La final, după ce ne-am consumat toți energia aiurea, rămâne ca-n gară. Pardon, ca-n aeroportul românesc! Eu primesc stațiile și le pot îndesa la loc în bagaje, ei se întorc la treabă și își mai îndeasă la activ o procedură bifată ostășește.

Nu e vina lor, sărmanii! ”Procedurili” e de vină, s-ar ofensa până și Ceașcă Nicu din mormânt. Căci e ceea ce produce ”sistemul” nostru de stat și de partid: proceduri încurcă-lumea și marfă pentru încălecat clientul. Cam ce se întâmplă acum în România cu agresiunea Fiscului și Antifraudei la adresa privaților, cocoșați și-așa de tolba de controale. Pentru asta nu-ți trebuie onoare, nici bun-simț, ci mult tupeu. Le dai de lucru și îi trimiți la atac. Amenzi să fie, că în rest privații triști le-or duce toate. Așa și cu stațiile mele walkie-talkies. Nu m-a întrebat nimeni de vorbă, nici la Londra, nici la New York și sunt sigur că nici la Montreal sau la Toronto n-aș fi fost tratat altfel. Pentru că aici statul are altă grijă decât să-i încurce pe oameni…

Dar să uităm și acest episod, că nu vrem amăreală de pornire. Bine c-am prins avionul de New York, cu aterizare pe ”Kennedy”, iată că fuga-i din nou sănătoasă, și nici nu fuse rușinoasă. Nu știu dacă alergătura i-a schimonosit cumva fața lui Ovidiu, partenerul nostru de călătorie spre lumea cu adevărat liberă, dar cert e că tot a fost ceva pe fața lui. Altfel  nu l-ar fi selectat băieții de la Securitate, prin sondaj, pe Heathrow, să-i scormonească preventiv prin bagaje. Și, mamă, ce mi l-au întors pe toate fețele! Dar aici nu era vorba de procedură umflată cu pompa, oamenii chiar își făceau treaba. Bine că omul nostru ține la tăvăleală. Na, acum îl și descalță! Eu și Grigore suntem tentați să ne tragem deoparte – probabil dintr-un reflex odorizant din vremea  Armatei de odinioară -, dar, zău, nu e cazul!

Gata, calvarul a luat sfârșit. Prindem avionul și ne așezăm să ne tragem sufletul. Locuri separate, de astă-dată. Nimeresc lângă Sasha, o doamnă prezentabilă, din Londra. Se ocupă de artă, de expoziții. Știe ceva despre România. Mă bucur, altădată greu găseam ocazia să pot schimba două vorbe bune despre plaiul natal. Sasha știe bine ce știe. Mă pune jos când îmi vorbește de Brâncuși. ”Ce valoare aveți voi acolo!”. Îi dau dreptate, dar mă vait puțin. Că nu e ce-ar trebui, că merită mai mult. Nu-mi place să fac asta, dar cum să mint?! ”Da, păcate. Căci e un geniu, nu degeaba îl studiază studenții la artă”. Îmi place să aud asta.

Începem să visăm frumos. Ce-ar trebui să fie, de fapt, Brâncuși la el acasă, proiecte, promovare. Arăt spre Grigore. ”Uite, Sasha, el are moșie chiar lângă bojdeuca natală a titanului de la Hobița”. ”Ohoo, păi e fericit! În curând, sunt convinsă că acolo va crește ceva pe măsura numelui Brâncuși”. Discuția merge unsă. Mai ales acompaniată de vinul chilian servit de British Airways. Mai cerem o sticluță. Buuun! Se putea să nu stric eu peisajul ăsta armonios! Fac o mișcare greșită și răstorn paharul de plastic peste piciorul stâng al Sashei. Îmi cer scuze, dar nu mă iert prea ușor. Mă iartă însă Sasha, dar eu realizez încă o dată că Dumnezeu nu doarme. Cu cinci ore mai devreme, în avionul de București-Londra, Grigore îmi povestise cum a vărsat el niște lichid peste o doamnă, într-o altă călătorie cu avionul. Am râs cu poftă de ce i s-a întâmplat și iată cum mi-am furat-o de Sus!

Se vede New York-ul. Avionul se bălăngăne rău la aterizare. ”E  tare vântul”, explică Sasha. ”Mușcăm” pista și gata, USA, venirăm! America să șteargă tot răul, chiar și urmele de vin de pe pantalonii unei englezoaice îndrăgostite de Brâncuși…

, ,

2 Responses

  1. Succes!

  2. Felicitari!!! Lectura e captivanta!!! Voi urmari si va voi insoti in Aventura voastra pe continental Nord American!!!!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *