Începem să ne revenim cu fusul orar, dar încă de trezim noaptea și umblăm chiauni prin casă. Sunt totuși șapte ore în minus, aici la New York, și cunoscătorii călătoriilor lungi ne prevestesc niște nopți albe în continuare…

În casa doctorului Răchitan e o vânzoleală de pacienți mai ca în Piața ”16 februarie”, din Bucureștii Noi, nu departe de cartierul Pajura în care locuiesc eu. Până de curând a avut cabinet chiar în inima Manhattan-ului, centrul financiar al planetei și sediul celor mai bogate corporații.

”Am renunțat la mai mulți bani pentru pace și armonie, dar și din dorința de a putea călători și a vorbi cu oamenii despre sensul vieții, despre cât de simplă  e vindecarea dacă intri în adevărul străfund al spiritului.”

E o încântare să-l asculți. Nu doar grație înțelepciunii divine care îi călăuzește destinul și pacienții, dar mai ales pentru stilul său natural, destins, nonconformist și lipsit de inhibiții prețioase.

Mă plâng de spate, după maratonul de pe avion și apăsarea celor două bagaje care mi-au scos sufletul. Atât îmi trebuie! ”Vino cu mine jos, la cabinet, să mă uit la tine”. Vin, ce să mai zic…Mă întinde pe patul de pacient și cu mâinile sale pline de har mă face să uit instant de orice delicatețe la care mă așteptam apriori.

Trage de vertebre de parcă ar scoate cuie cu dalta! Apropo de daltă, nu-i glumă!, pune un fel de daltă din cauciuc între inelele coloanei și începe s-o ”trosnească” în plin cu un ciocan tot de cauciuc de mă furnică panica până-n vârfurile degetelor de la picioare! Ufff, ooohhh, mmmm! Înghit în sec, deh, ce vină are omul pentru haosul meu intervertebral.

”Calm, respiră, că ești varză, omule! Ai vertebrele deplasate, ligamentele șoldurilor vraiște.”. Doamne, dar dă, nu glumă! Trage, întinde, presează lovește, mișcă până mă trec toate apele. Se oprește și îi  mulțumesc cerului! Ce bine că s-a sfârșit! Aș! Îmi apucă picioarele de deasupra de genunchi și le împinge în lateral în direcții opuse de parcă ar vrea să-mi facă un șpagat forțat. Muicăăă, ce mă fac? Unde se oprește? Și dă, și trage de simt ligamentele precum cauciucul de la praștie, întins la maximum și gata să plesnească. Na, acum să mă vadă Mircea Badea, specialistul în șpagat! Ar avea de ce să mă invidieze…

Ce bine că s-a terminat! Doctorul Răchitan a avut milă de mine și s-a oprit, nu înainte de a-mi ”smulge” și degetul mare de la piciorul drept, rămas ”câș” de la o partidă de fotbal ”La Vâneață”, jucată pe câmpurile copilăriei mele gorjene. Parcă- parcă a crăpat ceva, așa sună, dar trebuie să fie de bine. Am intrat pe mâini bune, iar reparația capitală costă fără doar și poate și niscaiva durere. Bine c-a fost nevoie să ajung în America pentru a-mi drege oasele, în România n-am fost în stare să mă ocup de ele!

Vocea Diasporei NY1Seara, suntem invitați la un alt Răchitan, fratele doctorului ”nemilos” cu mine. Dacă maestrul osteopat e sosit pe tărâmul unchiului Sam înainte de Revoluție, fratele său mai mic a venit aici, prin 1997, după ce Iliescu&gașca l-au împușcat pe Ceașcă și au prăduit juma de Românie. Nu s-ar mai întoarce  acasă nici la pensie, atât s-a atașat de locurile sale adoptive. Mai merge în Mehedinți, dar o dată pe an. Nu se mai simte ”acasă”. Muncește aici, a găsit mereu de lucru, a reușit să cumpere o casă în Queens, iar copiii sunt deja 100% americani.

Cel mare, Cosmin, are 28 de ani și vorbește binișor românește. Picăm în casă chiar de aniversarea junelui Răchitan vorbitor de română cu accent american. Mi se oferă un pahar de whisky, mi-e poftă, dar sunt cu mașina. Așa că mă mulțumesc cu un desert pe cinste.

”Echipa de șoc” condusă de unchiul sărbătoritului aduce un tort cadou de toată savoarea! Îl cumpărase de la o cofetărie grecească și dădusem târcoale cu el prin jurul Manhattan-ului până ni se acrise, în căutarea adresei izbăvitoare la care urma să devorăm ”prada” calorică.

Evrika! Am găsit și adresa și putem gusta și tortul! Și ahhh, ce gust! Hmmm, ce buuun! Trăiască Elada!

Lui Grigore îi sticlesc ochii, mamă-mamă! Uită de prelegerea privind alimentația sănătoasă pe care ne-o ținuse, ”îndoctrinat” până în măduva oaselor de medicul Stroescu, pe care îl avusese invitat în mai multe emisiuni la ”Cronica de noapte”, de la Nașul TV.

Ovidiu se ridică și el în picioare și privește spre masă de-ai zice că e gata să plonjeze în mijlocul ”turtei” masive de ciocolată. Iar fratele cel mare, doctorul Răchitan, rade scurt trei felii cât palma, cât ai bate din palme. ”Mi-am mâncat porția pe un an” îi liniștește el pe viitorii musafiri de alte aniversări, care s-ar putea teme că vor rămâne fără porție.

Eu, pofticiosul, ce să mai zic! Adio programul meu de respectarea limitei a 2.000 de calorii! Dar ce să-i faci, nu poți refuza când nimerești la ziua cuiva, pe deasupra și la doi pași de Manhattan. Și uite-așa mi-am găsit o nouă scuză pentru a-mi hrăni papilele cu dulce din belșug, în a patra zi de America. Poate mâine mă țin de cuvânt…

, ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *