IMG_20150425_170058Soții Pogăceanu au venit în calea noastră să echilibreze parcă raportarea la România a celor plecați peste mări și țări. Cu o seară înainte aflaserăm de la o familie stabilită în SUA din 1997 că aici vor îmbătrâni cu toții. România nu mai era o opțiune de pensionare. Tocmai când credeam că vom căuta cu lupa până dăm de  cei care s-ar putea gândi la întoarcerea casă, am dat peste vestea frumoasă: Genela și Alexandru Pogăceanu sunt în plin proces de repatriere!

Ar avea 1.000 de motive să rămână aproape de metropola care le-a împlinit viața. Acolo unde singurul lor fiu a prins rădăcini umane și profesionale devenind ceea ce își dorea când a părăsit România din postura de student la medicină. New York-ul l-a ajutat să-și desăvârșească aproape chirurgical pasiunea pentru medicină, iar astăzi profesează înapoi în Europa, la Londra, format deja la școala vieții multiculturale din magicul oraș american.Pogageanu

Ne-a fost tare greu să dăm de soții Pogăceanu. Cu o seară înainte bântuisem ”preventiv” prin Manhattan în căutarea unei adrese; acum, venise rândul unui nou tur de ”rătăceală”. Întâlnirea e fixată pentru ora 17.00. Locul: undeva la intersecția marelui bulevard Brodway cu strada 64. Luăm trenul din gara situată în apropiere de Bayside. Parcurgem la pas cartierul înverzit și plin de soare, salutăm din mers niște veverițe și ajungem în stație cu minute bune înainte. Mini-gara nu are ghișeu de bilete, doar un automat situat ”la etaj”, undeva deasupra liniei de cale ferată. Găsim mașinile de bilete, dar ne vine greu să deslușim rapid funcționarea lor pentru direcția căutată de noi – ”Penn Station”.

O femeie între două vârste cu un ușor handicap de vorbire, posesoare a multe kilograme peste limita maxim admisă de recomandările pisălogilor într-ale dietei, se oferă să ne ajute. Ne întreabă unde, câți, cum, ce și tastează cererea noastră pe ecranul aparatului. Ies biletele, plus chitanța. Îi mulțumim și o recompensăm cu un un dolar și ceva. Se bucură și ne urează drum bun.vocea_diasporei_jurnal_sua_1

Călătoria curge rapid și ajungem la destinație bucuroși că vom lua la pas Manhattan-ul. Urc niște scări cu trepte indicatoare a numărului de calorii arse, e bine de moment, dar nu m-ajută prea mult. Oricum, salut ingenioasa idee, fac o poză și urc spre stradă alături de tovarșii de drum.

Ieșim în plin ”vulcan” uman. Celebrii zgârie-nori, forfotă cât cuprinde, lume în viteză nebună, nelipsitele taxiuri galbene repezite să nu piardă verdele și mulți, mulți, foarte mulți turiști. Poze peste poze, reclame luminoase pe panouri-gigant, tonete care vând la liber de-ale gurii, în plină zonă inundată de noxe, gaze, resturi și alte posibile ”surse de risc” – după cum le-ar folosi isteric inspectorii din România pentru a-i arde pe micii comercianți ai străzii.

IMG_20150425_163412Doar că în Manhattan fiecare își vede de treaba sa. ”Tonetarii” plătesc o taxă și nu mai au treabă cu nimeni. Nu vin peste ei desanturi de angajați cu uniforme, de la Fisc, Antifraudă, Sanepid, Pompieri, Inspecția Muncii, Gardă, poliție economică etc.

Jose vinde de toate. Și covrigi, și celebrul hot-dog, și cîrnați, și răcoritoare. La doi pași de el, se învârt mii de roți de bolizi, dar n-a primit vreo amendă pentru proximitatea noxelor. ”Totul e să fie clienții mulțumiți și să-mi achit datoriile”. Se-aude, mister Ponta? Dar dumitale Gelu Diaconu, șef de ANAF pe post de hoardă anti-privat?IMG_20150425_163255

Dar să-i lăsăm în plata Domnului și a votului viitor. Suntem în Manhattan, ce naiba, nici aici nu scapi de satrapii de la București! Mai dă-i în dragostea cuiva! Ceau, Jose! ”Înotăm” mai departe prin mareea turistică. Ajungem în Time Square. Mulțime pestriță, păpuși umblătoare candidate la Disneyland, lumini colorate, polițiști NYPD. ”Căutați Centrul Lincoln”, ne spune Genela Pogăceanu în încercarea de a ne scoate din încercuire. Geaba! Suntem pierduți în peisaj. Obosim de-atâta căutare în pas alergător. Trecuse deja o oră  față de ora stabilită cu punctualii soți binevoitori. Ne învârtim fără busolă în jurul Centrului Lincoln, cu GPS-ul în mână, dar nimerim într-o ”insulă” de tip Harlem.

”Oare ne atacă băieții?”, întreabă Ovidiu, fără panică. N-am suflu să mai răspund, cu limba de-un cot de-atâta alergătură și cu vertebrele bine plămădite de doctorul Răchitan. Trecem pe lângă intrarea în Central Park. Vreauuu să intru! Am spus în gând, băieții nu-mi aud dorința. Dar calvarul se încheie.

Găsim gazdele noastre, ne cerem scuze și intrăm în atmosfera restaurantului Picholine. Sacoul era obligatoriu, nu degeaba îl purtasem pe umeri. Cravata era bonus personal, dar dacă știam ce maraton mă așteaptă renunțam din start.

”A avut trei stele Michelin, până de curând, dar a pierdut o stea”, explică doamna Pogăceanu, fost CFO al companiei. E mândră de brand, de oameni, de business, de istoria lor americană. Soții Pogăceanu au o viață de poveste. Sau mai degrabă de film. Am reținut  faptele și promitem să revenim asupra lor. Chiar merită!

O poveste în sine este și arta culinară din interior. Un domn la senectute cu mină de profesor universitar ne explică didactic ce conține fiecare fel care ajunge pe farfurie. Este un veritabil maestru al prezentării. E amabil și inspiră respect. Merge un vin alb sec. Discuția curge firesc printre amabilitățile gazdelor, iar gândurile stau la coadă – atâtea avem de vorbit!IMG_20150425_170048

Alex Pogăceanu a fugit din țară înainte de Revoluție. După o ”escală” lungă în Austria, a ajuns în țara visului american. Soția a rămas acasă și a trăit la limită emoțiile Revoluției. Fiul lor era militar și unitatea sa de lângă Giurgiu dispăruse ”pe frontul” lupte cu teroriștii. Cristian a aflat tocmai din Austria unde-i e băiatul și a sunat acasă. Ce văzuse puștiul cu ochii săi merită de asemenea o carte!

Ne-ar trebuie o zi și-o noapte doar să începem povestea vieții  lor, dar timpul nu ne permite s-o lungim. Am vrea și unii și alții, ne-am simțit bine alături. Plecăm cu promisiunea că, odată repatriați, nu vor scăpa de vizita ”echipei de șoc” la noul lor domiciliu – România natală. Înapoi acasă e mai mult o dorință de suflet decât un scop pragmatic. ”Ne trage ața”, spun ei cu emoție în glas.

E și emoția noastră. Personal, parcă îmi pare mie puțin rău de hotărârea lor românească. Ce frumos au trăit visul new-york-ez, dar și ce greu a fost, însă ce mare e bucuria succesului! – cum să nu regreți ruperea de locurile care ți-au dat șansa să-ți schimbi destinul? Dar decizia de definitivă! Și jos pălăria pentru asta!Soții Pogăceanu ne urcă în SUV-ul care în curând va pleca pe vapor spre România și facem o plimbare prin New York la ceas de seară.vocea_diasporei_jurnal_sua_2

Luminile ne copleșesc. Alex calcă mândru accelerația convins fiind că BMW-ul său rămâne cea mai bună alegere și pentru drumul spre Valea Prahovei. Surpriza e alta: drumul către ”Ground Zero”, turnul renăscut din turnurile gemene pe locul morții de la World Trade Center. Nu e cenușă, nici tragedie, dar urmele durerii stau impregante pe toată materia locului. Dar impresionată e puterea vieții. Și libertatea acestei lumi. Iar soții Pogăceanu închid povestea cu cea mai bună observație: ”Priviți acolo, e foarte aproape de WTC, iar la atentate un grup de femei musulmance a ieșit în stradă să aplaude de bucurie atacul asupra Americii. Vă dați seama, puteau fi linșate instant, oamenii erau distruși! Dar ca să vedeți ce înseamnă puterea libertății în America, știți ce-au făcut americanii atunci? Au trimis polițiști să le apere pe acele femei iresponsabile, pentru a apăra dreptul lor la liberă exprimare…”

, ,

3 Responses

  1. Frumoasa povestea velour doi….

  2. n-am vazut ziua 4a , banuiesc ca v-ati odihnit. urmaresc cu placere, pacat ca nu pot sa va intilnesc la Montréal ma pregatesc de placare in bucuresti! va doresc zile placute in continuare!

  3. Foarte frumoase consemnari si evenimente.Astept urmatoarea aparitie.Felicitari.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *