Și iată-ne, dragi prieteni care ne însoțiți în călătoria noastră prin Lumea Nouă, că am revenit la viață! Frumoasă experiență, istovitor de frumoasă! Nu întâmplător am sărit peste ”porția” zilnică de ”Jurnal de America”. Am fost frânt, recunosc. Vă cer, așadar, clemență pentru că v-am părăsit câteva zile fără ”somație”. Și dacă nu credeți că m-a ajuns și că ne-a ajuns oboseala, atunci priviți imaginea alăturată. El, Grigore Cartianu, răpus în patul-gazdă din reședința noastră de călători prin New York.

Răpus, răpus, dar la laptop nu renunță nici în somn! Și vă dezvălui, pe această cale, că nici n-aș fi putut afla de ipostaza minunată în care l-am surprins, dacă nu aș fi auzit semnalul pe care mi l-a transmis fără să vrea. Era acel sforăit nepereche pe care cei care îl cunosc bine, de pe vremuri, n-au cum să-l uite. Mai ales cei care i-au dormit prin preajmă când era istovit. Sunt câțiva simpatici de pe la EVZ sau din Adevărul care vă vor povesti, acum amuzați, ce nopți albe au făcut din cauza ”concertului” nazal oferit de ”Gregoire” :) . Mie, personal, îmi datorează niscaiva ore bune de somn, dar le mai las acolo, în banca de datorii prietenești neachitate, căci nu atrag dobânzi împovărătoare :)Vocea Diasporei Cartianu

Dar acum acel sforăit ”reîncărcat” cu aer de New York a revenit la țanc pentru a mă face atent să nu ratez ocazia unei fotografii de poveste. Grigore cel sobru și înțepat, dormind buștean într-o rână, cu brațul pe după ”gâtul” laptopului-nădejde, nu cumva să-l deposedeze cineva, nici măcar Moș Ene, de instrumentul indispensabil muncii sale de jurnalist trubadur. Grigore, Grigore, ce te-am mai prins la cotitură! Iar simpatica lui prietenă din Facebook, Alina Ilie, a punctat la capitolul impresii relaxate postându-i pe pagina personală o fotografie de care ar face bine să țină cont pe viitor colegul nostru mult prea obosit. Bețele-proptea din ochii lui Tom (dușmanul lui Jerry) i-ar putea fi de folos lui ”Griguță”, cum îl alintă prietenul nostru dr. Răchitan, dacă vrea să lupte eficient cu somnul.Vocea Diasporei Ritiu

Ne-am pus pe picioare, și am pornit la drum. Întâlnirea de la restaurantul ”Bucharest”, al lui Vasile Bădăluță, fusese emoționantă și combativă deopotrivă. Iar camaradul domn Rițiu, descendent al nobilei familii ardelene Rațiu, s-a îndurat de chinurile noastre turistice și ne-a pus la dispoziție o mașină care să ne poarte sigur spre Canada și înapoi. A fost o seară plină în Queens, iar românii care ne-au fost gazdă bună au avut grijă s-o facă și mai frumoasă. Despre conținutul acelei dezbateri sănătoase, au relatat colegii mei de la VoceaDiasporei.ro AICI

Drumul spre Boston n-a fost, bineînțeles, simplu de la bun început. GPS-ul de generație veche nu ne-a fost la fel de prietenos cum fuseseră frații de la ”Bucharest”. Prin urmare, am făcut ce știm noi mai bine de când am aterizat la New York: ne-am învârtit în cerc. În loc să mergem spre Boston, o luasem aiurea-n tramvai spre Manhattan. E adevărat că uitaserăm acolo niște seturi de pixuri-cadou, dar nu era un motiv să ne întoarcem. Ne așteptau studenții români și musafirii lor din comunitatea Bostonului, la faimoasa univesitate MIT, deci let`s forget Manhattan!

Noroc cu iPhone-ul lui Grig. Era la fel de treaz ca și posesorului său scăpat de grija laptopului ”somnambul”, deci aveam colac de salvare în GPS-ul din telefon. Însumam două GPS-uri inutile pe bord, bune doar la impresia artistică, dar șansa noastră a fost navigarea din iPhone. Ieșim din New York, în cele din urmă. Autostrada către Boston nu e aglomerată. Circulăm prudent, pe 2-3-4 benzi, și lăsăm în urmă Empire State Building și suratele sale zgârie-nori. E soare, superb. Avem de făcut un popas în orășelul Easton (statul Connecticut), aflat undeva între New York și Boston, acolo unde ne așteaptă părintele Cornel Todeasa. Intrăm în Easton și nu înțelegem unde e orașul. În sensul în care ne gândeam noi, Easton nu există ca oraș. Căci nu există aglomerare urbană, nici downtown, nici city.Vocea Diasporei Easton1

Casele se afundă în pădurea încă neînverzită (iarna a fost grea și lungă aici), de parcă ar vrea să intre în poveștile cu Albă ca Zăpada și piticii săi sprintenași. Ai zice că e un loc format din cabane de weekend pe care proprietarii și le-au afundat printre arbori zdraveni din dorința de a sta departe de vuietul metropolei și aproape de puritatea naturii. Dar nu e așa. E pur și simplu starea naturală a orășelului Easton. Ce minunăție! Cu adevărat de poveste…

Evident că ratăm adresa. Ne ducem și ne întoarcem până găsim Biserica Ortodoxă ”Sfântul Dimitrie”. Părintele Todeasa ne așteaptă în spatele ei. ”Hristos a înviat!”, ne salută el primitor. ”Adevărat a înviat”. Intrăm pe fugă și ne facem cruce. De două ori. O dată pentru că am călcat casa Domnului, a doua oară pentru ce ne așteaptă înăuntru și împrejur. Biserica e în sine un miracol. O minune a creației. A părintelui Todeasa însuși și a comunității sale religioase. Totul inspiră forță, respect, pace și iubire. Investiția în credință a fost finalizată abia în 2009, după multe obstacole date în principal de conservatorismul locului și de condițiile tehnice necesare ridicării unui lăcaș într-o zonă verde. Mergem până la marginea proprietății cumpărate de Biserică și părintele Todeasa ne arată doar un exemplu: iazul de decantare din spatele locașului de cult a costat vreo 300.000 de dolari și era obligatoriu pentru că apele reziduale se scurgeau în apropiere de lacul cu apă potabilă al orașului. ”Cu ajutorul bunului Dumnezeu, am depășit și acest greu obstacol”.Vocea Diasporei Easton

În interior, nu e doar un simplu spațiu de rugăciune. E un organism de spirit, multifuncțional, în care românii care vin la slujbă duminica pot face multe lucruri: o cameră pentru educarea copiilor, o sală imensă de conferințe, o bucătărie dotată precum în marile restaurante. Dăm într-un hol cu look de Marriot și aici, altă surpriză! Un lift de toată frumusețea, care ne poartă la etajul unde stă corul bisericii. Privim jos și ne minunăm de felul în care arată biserica. E nouă, încă nu e definitiv pictată, dar arată de cinci stele. Mochetă ”adâncă” în care te afunzi parcă până la gleznă și bănci de lemn masiv care te scapă de povara statului în picioare, specifică multor biserici din România. Să tot vii o oră-două pe săptămână aici!

”Sunt credincioși care vin din zonă și din împrejurimi. Mulți dintre ei sunt la a doua generație. Copiii lor nici nu mai vorbesc română, de aceea ținem slujbele și în engleză. Dar e importan că se simt bine aici. Avem și enoriași care s-au covertit de la alte religii”, ne spune cu bucurie părintele Cornel Todeasa. Alături de el, ”domnul Lică” îi confirmă spusele. A venit în SUA din 1995, cu Loteria Vizelor. Pe vremea lui Ceaușescu a lucrat maistru la Aversa, în București, dar în SUA a luat-o de la târrnăcop. ”Lică mă ajută benevol la biserică. Mă bucur că a plecat de la biserica din New York, pe care o ajuta voluntar. Mi-e de mare folos aici”, îl laudă părintele.

Cumpărăm câteva lumânări, le aprindem și le punem în cutiile cu ”Vii” și  ”Morți”. Părintele ne roagă să ne întoarcem cu fața către altar și începe în semn de bună primire o slujbă ad-hoc, de două minute, pe care o primim cu recunoștință. Ne luăm la revedere și părăsim Easton. E târziu și ne așteaptă prietenii României din orașul care găzduiește cele mai prestigioase universități americane. Boston, venim!

, ,

2 Responses

  1. Nasule te iubim ,alaturi de colectivul cu care imparti stiri si bucurii .Vorba multa saracie .

  2. Ca de obicei citesc cu multa placere randurile ce descriu calatoria voastra!!! Aveti grija cu GPS-ul, al lui Grig e de nadejde!!! :)

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *