Jurnal de America. Ziua 9: Un hotdog la șosea și hopa sus spre Montreal!

Boston2Ne-am despărțit cu greu de prietenii descoperiți în scurtul nostru popas la Boston. Avem o datorie față de dăruirea lor, pe toate ”fronturile”. Lui Laurențiu Stan nu i-am achitat încă noaptea la hotelul în care ne-a găzduit, pentru că nu a cedat la insistențele noastre. Nici pe Ovidiu Truță nu l-am putut convinge să lase în contul nostru nota de plată din seara plecării spre Canada. Pe Alin Tomescu oricum nu-l mai putem răsplăti pentru eforturile sale de organizare, nici pe Liliana Onița Lenco, românca bună la toate în numele românismului, cu atât mai puțin pe consulul onorific Dan Dimăncescu sau pe venerabilul domn Justin Liuba. Le rămânem recunoscători pentru faptele lor de reală vitejie ospitalieră și promitem să nu uităm gesturile lor de omenie conațională.

SoferiE ora 2.00 noaptea și ne așteaptă un drum lung. Ovidiu al nostru se instalează la volan cu dibăcia celui care a trăit toată viața pe șosele, doar că el și-a ratat cariera de transportator. Până acum, cel puțin… :)

Avem, din nou, mari probleme cu orientarea. De fapt, nu prea avem de nciunele… Nici harta rutieră, nici GPS-ul îmbătrânit de generațiile noilor tehnologii. Avem în schimb multă bunăvoință și hai, călare pe cai-putere, la drum, băieți!

E noapte curată ca lacrima, miroase a primăvară târzie îmbătată de savoarea unei veri ce stă să vină la cotitură. E bine, dar suntem varză. Nu de Bruxelles, ci de oboseală. Autostrada care ne scoate către Canada e bine-mersi luminată natural de la clar de lună. Atenție amatorilor care, ca și noi, nu stau bine la experiența de șofer USA. Dacă v-ați înțepenit cu circulația pe banda din mijloc, nu cumva să vă trageți la margine fără să vă uitați în oglinda dreptace, căci vai și-amar! Spre deosebire de UE sau de România chiar, pe autostrăzile multibenzi americane circulă la foc automat mașini pe toate benzile. Nu suntem obișnuiți cu cei care ne vin prin dreapta, dar învățăm obiceiul din mers. Așadar, atenție mare la schimbarea benzii!

Trec valuri-valuri camioane pe care doream să le văd pe viu după ce m-am îndrăgostit de ele în filme. Știți, cele cu botul prelung, unele șlefuite în inox, altele roșii purpuriu sau galonate cu tot felul de goarne-decor pe care nu e indicat să le auzi în exercițiul funcțiunii, dacă îți pasă de soarta timpanelor.

Grigore stă tot în spate, flancat de bagajele tovarăș de călătorie, și speră că vom uita episodul în care a adormit cu laptopul la piept. Își face curaj pentru statul treaz și chiar că omul nostru are curaj! Dar cade, iar…Vai! Ca atunci când l-am prins îndrăgostit în somn de laptopul personal. Și l-am ”tras în poză”, ce puteam să fac?! Doar fac muncă pentru un jurnal sincer de călătorie, nu? :)

Grigore arată ca un soldat credincios împușcat pe frontul de vest al jurnalismului-maraton. Prins în fapt, în timp ce încerca să fure somnul, și ”executat” pe retina foto, nu cumva să uite că este și el om, nu doar kamikaze de presă cu energie inepuizabilă. Sigur că viteazul din mine nu putea să scape. Ovidiu m-a prins la cotitură și m-a ”executat” și el. La cotitura de lângă portieră, dormind cu capul pe un sul de hârtie. Ce să-i faci, nimeni nu-i perfect.

Oprim pe autostradă, să luăm aer. Intrăm în minimarketul de la șosea. Băiatul simpatic cu cioc e treaz, deși e 3 dimineața. Căutăm energizante. Îmi arde buza după o cafea – moartea mea, la șosea! Renunț. Băusem deja vreo patru în ultimele 24 de ore. Ovidiu bagă însă la greu energizante. Eu bag la tolbă niște alune glazurate în cocă dulce. Hmmm! Grigore rămâne răpus în mașină. Revenim și noi și-i dăm bice.

HotdogSuntem aproape de graniță. Oprim să alimentăm. Munții care ne fac loc printre ei lucesc în soarele dimineții. Nu e verde nimic, iarna lungă a ținut la respect natura. Intrăm și ne așezăm pentru un mic dejun USA. Celebrul hot-dog, în celebra cutiuță de carton, cocoloșit de celebrul muștar. Pun alături cafeaua mult-visată. Mușc din crenvurști. Buun! Mai bun decât multe dintre cele de acasă. No offense! Sunt patriot, dar iubesc adevărul.

Intrăm la frontieră. Nu mai e nimeni! Ajungem cu mașina în dreptul ghișeului, iar vameșul ne cere pașapoartele. I le dăm. Ne ia tare, din prima. ”Ce transportați, aveți droguri, lichide, alcool, pastile..” Înșiră o listă de ”interzise” la care răspundem cu inevitabilul ”NU”. Omul mai bagă un glonț pe țeavă. ”Ce cadouri aveți?”. Una, alta. Ce valoare? Sub 100 de dolari. Și ce vă trebuie atât să răspundeți? Dăm din umeri. E dur, chiar e dur! Ne-a cam luat prin surprindere, ne așteptam la o altă primire. Dar ce să-i faci, datoria, nu? În fond, nu ne-a dat jos, nu ne-a căutat în bagaje. Ne-a întrebat doar, cam înțepat ce-i drept, dar dacă asta-i fișa postului…Scăpăm de interogatorii și alte deranjuri și punem piciorul, mă rog, mașina, pe pământ canadian. Frumos!

Se simte aer mai rural, dar nu-i bai. După constelația de zgîrie-nori din New York, nu strică puțină natură vie. Altă schimbare: semnele rutiere nu mai sunt în mile, ca în SUA, ci în kilometri, ca la noi acasă. Ce bine! Dar ce rău, totodată…Căci ne obișnuisem cu milele americane. Asta e, go back.

VD Emil HildaAbia ne mai târâm de oboseală. Evident că ratăm a ”n”-a oară traseul de pe GPS. Ne rotim vreo jumătate de oră prin arterele Montrealului, dar ieșim la liman. Ajungem pe la prânz în fața casei salvatoare din nordul metropolei situate pe râul Saint Laurent. Emil Milich Brebenaru și soția sa Helda ne așteptau de ore bune. Mai bine mai târziu…Grătarul pe care ni l-au pregătit nu simte însă trecerea timpului. Ce oameni de omenie rară ne-au ieșit în cale!

Le dăm și casa peste cap, doar suntem trei musafiri, iar ei ne mai pun și la masă! Primitori și săritori, ca mulți dintre cei care ne-au ieșit în cale până acum. Locul e superb, dar gazdele nu meritau un astfel de deranj din partea noastră. Ne împăcăm cu gândul că ne vom lua cândva revanșa. Fiica Hella, fiul Tommy și cățelul favorit al casei, inteligentul Blacky, sunt la fel de primitori cu toții. Dar Blacky e cevaaaa…! Se bucură ca un copil, dă târcoale, știe tot ce-i ceri, ascultă cuminte și înțelege limba română ca un copil ascultător.

Super-Blacky! El și restul casei Brebenaru! Mersi, nos amis! Acum ne-ați ”adoptat”, hai să vedem cu ce folos!

Blacky

 

, , , ,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *