JURNAL DE EUROPA. Zilele 13,14 și 15. L-am prins în poziția mortului! Franța, ca la Polul Nord

IMG_20151012_213807N-aș fi crezut că într-un orășel precum Chelteham există atâția românii. Ce bine că i-am întâlnit pe unii dintre ei la povestea cărților despre adevăr! Am găsit tineri care, slavă Domnului!, vor să revină în țară. De fapt, români de români există peste tot. În Londra, în orășele, sate, în toată Europa, pe toată planeta. Asta-i cealaltă Românie, cea care ar putea salva-o pe cea de acasă, dacă vom continua pe linia ”Miracolului din noiembrie”. Pe acea explozie de conștiință națională care a măturat totul în calea ei.

Daniel Popescu e energic. A fost alături de noi la Brest Civic Center, lângă Wembley, a organizat întâlnirea de la Cheltenham – stațiunea balneo din sud-vestul Angliei și ne-a ajutat și să parcăm, la sosire. Doar că nici el nu știa ce vom păți. ”Parchez aici dintotdeauna, nu mi s-a întâmplat așa ceva”, spune el.

Nici nu trebuie să ne explice. Știm dinainte că n-are nicio vină. Locul e un gang care nu anunță nimic periculos. Întâlnirea noastră, s-a dus târziu în noapte. Se întâmplă mereu, iar planurile făcute cu Grigore de a scurta discuțiile se pierd de fiecare dată demn în emoția dezbaterilor ce nu se vor terminate niciodată!

La ieșire, dăm să căutăm mașina. Ia-o de unde nu-i! Ne-or fi săltat-o, mă gândesc pe loc. Nu, nici vorbă. E tot acolo, doar că între noi și ea a căzut din cer o cortină de fier, un fel de jaluzea metalică imensă. Panică totală! Trebuie să ajungem la Londra la Emilian și Sorina (sorry pentru ”Sorin”, dragă Sorina, sigur nu mi-a fost foame când am mâncat ”a”-ul final), să dormim 3-4 ore și s-o tăiem spre portul Dover, căci la 10.15 avem vapor spre Calais.

Daniel e și el panicat. Își face mustrări de conștiință, se simte vinovat, dintr-un bun-simț călit în Bucovina natală. Îl liniștim repede, căci n-are nicio vină. S-a întâmplat și gata, ca și-n povestea cu camionul care s-a urcat pe noi la Buxelles din somnolența belgiano-rusului Popov. Daniel dă telefoane la firma de textile care deține parcarea, toți sunt plecați la somn. Sună la poliție și aici află că mașina noastră buclucașă fusese anunțată la numărul de urgență. Dar nu să ne ardă vreo amendă, ci dimpotrivă! Oamenii doreau să afle cine-i șoferul, să fie siguri că nu provoacă vreo durere. E prea târziu, managerul care deține cheia garajului doarme deja, e 11 noaptea deja, omul vine a doua zi în zorii zilei la job. Englezii muncesc la rupere, ne spun românii din insulă, nu se joacă atunci când vine vorba să tragă la jugul jobului.

Persoana de treabă de la poliția locală îl convinge pe manager să vină mai devreme a doua zi de dimineață. La 6.30 în loc de 7.30. Deși putea foarte bine să n-o facă, nu el provocase deranjul, ci noi, care nu privisem atent pe pereți, unde într-adevăr era un semn cu parcare privată, totuși omul cu cheia ne face tuturor hatârul și anunță că vine să ridice perdeaua de fontă și fier.
poză (1)Daniel ne cazează la el peste noapte. Pune pe masă ce are mai bun prin frigider. Tocmai s-a întors din casa mamei sale cu zacuscă și brânză de burduf, așa că nu ratăm oferta. Împart patul cu Griguță (îl citez astfel pe doctorul Răchitan, din New York) și evident că mă costă la somn. Răceala mea și sforăitul de cinci stele al colegului de călătorie sunt rețetă sigură pentru un somn de coșmar.

Nu știu dacă am dormit două ore puse cap la cap. Și trebuie să ajungem tocmai la Paris diseară! Sărim în Golful de-acum bicolor după reparația de la Bruxelles și dă-i bice, fraților! Nu înainte de  a face un selfie cu Daniel Popescu în buza mașinii ca semn al amintirii tragicomice din orășelul impregnat cu România. Good bye, români din Cheltenham, Daniele dragă și celor pe care nu i-am văzut la întâlnirea cu Caravana Cărților!

Londra e însă departe, iar pe la Oxford dăm peste un coșmar de tip românesc. Lucrări. Sigur, nu de reparația șoselei, ci de extindere, bineînțeles. Coadă cât vezi cu ochii, mișcare de melc beat, timp pierdut. ”E clar, pierdem și feryy-ul de 12.00”, dă verdictul omul cu Revoluția din dreapta mea. Ajungem acasă la Sorina și Emilian. Ne lăsaseră totul aranjat, comenzi pentru cărți pentru prieteni, până și sandvișuri de drum, dragii de ei! Scriem autografele  între două bagaje cărate la portbagaj, înghesuim ”marfa” și plonjăm în habitaclu. Go!

Ieșim greu din Londra. Timpul trece dureros. Verdictul lui Grigore avea să fie just. Ajungem abia la cursa de 14.00. Urcăm pe ferry și așteptăm sosirea. Valuri mari peste Canalul Mânecii, leagăn neindicat pentru cei cu rău de mare. Noi însă avem rău de timp. Facem mai mult la întoarcere decât la plecare. Se prefigurează întârziere la Paris. Dăm bice pe autostrăzile Franței și băgăm mâna adânc în buzunare. Cunoscătorii știu, autostrăzile din Hexagon te rup la bani.

poză

Seara târziu ajungem la Paris. Grupul nostru de prieteni așteptase răbdător în micul bistro din zona centrală. Ne cerem scuze și purcedem la vorbe despre România din noiembrie 2014 și cea din decembrie 1989. Suntem frânți, dar dialogul ne dă energie. Radu Oltean, unul dintre eroii alegerilor trecute din Franța, aduce două cafele de alături să ne mai întremăm puțin. Cum Gregoire nu bea, le sorb eu pe amândouă. Am și de ce. Ne așteaptă iarăși vreo 250 de kilometri până la Tours, unde avem cazare într-un motel rezervat pe Booking.com chiar în timpul discuțiilor cu parizienii noștri dragi.

Cei din boemul ”grup Paris” nu ne dau liber la volan până nu ne vîră în mașină câteva sticle de vin roșu sec franțuzesc. Hmmm, tres booooon! Îmi place. Like! Abia aștept ziua când o să am timp de-o savoare cu tanin. Au revoir, Paris! Autostrada face toți banii, dar zău că-s prea mulți pentru pălmași ca noi plecați la drum lung! Asta e, Hollande să trăiască, Franța se pricepe la taxe mai bine decât oricine. Alimentăm pe fugă și luăm prima țeapă. Plătim înainte 40 de euro, dar pompa nu bagă decât de 39,65. Nu e mult, dar nu se face! Ciondăneala presupune energie, iar noi suntem varză. Probabil pe asta se bazează și ei. N-avea să fie însă prima lovitură de acest gen. Ceva nu-i în regulă la benzinăriile din Hexagon. Ajungem în motelul de lângă Tours pentru care plătisem doar 35 de euro. E 3.30 dimineața și mulatrul de la recepție se mișcă și el în reluare.

IMG_20151014_092548

În cameră, totul curat, plasmă, așternuturi propres, prosoape, chiar și uscător, nu zici că e posibilă dotarea în schimbul a 35 de euro. Ba da, însă pierderea nu-i aici, ci la căldură. De fapt, la lipsa ei. E frig de Polul Nord. Meșterim la un calorifer electric vechi, lipit de perete, dar degeaba! Am pus-o din nou. Iarăși somn puțin, iarăși colegul meu plecat cu tractorul pe tarlaua sforăitului. Din nou, minus cinci ore la somn. Mă răzbun măcar cu o simplă poză. E tare! Grigore cu fes pe cap și cu mâinile încrucișate la piept într-un fel de pietate a somnului acompaniat de un bariton continuu al nasofaringelui ce-și strigă disperarea oboselii. El în toată splendoarea din ”poziția mortului”. Blitz! Dar gata, deșteptarea! Îl trezesc și îi arăt capodopera. Râde cu lacrimi. Acum însă întrebarea e dacă mai putem ajunge diseară la Azuqueca de Henares, lângă Madrid, acolo unde Doris Maria Grigore, gazda noastră, ne așteaptă cu ciorbă de burtă fierbinte. Tentant, dar ne despart 1100 de kilometri față de festinul pregătit de Doris. Ok, merg cât pot și dacă nu mai pot ne oprim pe drum, undeva, la vreun popas ceva mai călduros decât motelul frigului de lângă Tours. Spania, venim!


3 Responses

  1. Suntem alături de voi…peripețiologilor!

    ps
    Grozav ”Jurnalul”! Citit dintr-o resuflare!

    • Mulțumim, părinte Ichim! Ne gândim la dvs., mai ales atunci când ne îndestulăm din versurile care ne însoțesc pașii printre români de suflet.

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *