Ne-au lăsat mască Doris Maria Grigore și cei din frăția sa românească. Azuqueca de Henares, prima și totodată ultima noastră gazdă de lângă Madrid, a fost regina sejurului. A făcut tot și de toate, iar frișca de pe tort (da, chiar a fost un tort!) era coperta ”Miracolului din noiembrie” pusă peste turta rotundă de frișcă întru marea haleală din ultima seară.

poză (17)

Dar înainte de asta ne-a fost ”naș” de călătorie un tovarăș din mărginimea Clujului, pe nume Gabriel Finias Bonta (jos, în negru, în picioare). E numai viață, râs, siesta și acțiune în el. Noi am glumit cu toții pe seama numelui său. ”Gabi, tată, schimbă-ți repede numele cât mai stai prin Spania, că dacă te confundă lumea cu Ponta, ai pus-o, nu mai ieși în lume!”.

IMG_20151017_124534

Gluma s-a prins, dar noi n-am profitat de ea. Căci Gabi Finias Bonta ne-a ajutat enorm. Și fără a-și repudia deja dobânditul apetit pentru siesta de tip espanol. Nu s-ar enerva nici să-l lovești cu Ponta în moalele capului! Nu degeaba a turbat Gregorio (adaptarea în variantă castellano a prenumelui Cartian) atunci când Bonta/Ponta nu se mai ridica de la masă. Mai că l-a implorat pe scriitorul călător să savureze și el soarele amiezii madrilene în timp ce ”turbatul” slovelor despre Ceaușești nu mai contenea: ”Hai, Gabi, hai, că întârziem la următoarea”. Și avea dreptate, căci am întârziat. Nu la una, la toate!

La Madrid însă, cum să pleci? Zău că-l înțelegeam pe Bonta-l nostru. Era un soare de octombrie molatic, restaurantul prietenului român era muy occupado, iar noi, cu cărțile noastre și prietenii veniți la balul dezbaterilor despre România de ieri și de azi, i-am umplut și mai mult localul. La final, și patronul l-a calmat pe Cartian cu o poză (foto jos dreapta), iar noi ne-am întețit la vin, meniu de prânz, cafele, iar la final am folosit smartfoanele să imortalizăm momentul sub tricolor și în afara lui. Ne-a ajutat mult și dinamica Roxana (foto jos, în stânga, în picioare), spirt la organizare!

IMG_20151017_155208IMG_20151017_173234
IMG_20151017_152827Nu i-am ratat pe Geta și Culiță Butan (alăturat), eroii mei de la Gorj, care s-au bătut ca leii pentru un vot în 16 noiembrie. A fost o discuție tare densă. Cu multă lume. Zeci de oameni înseamnă mult. Nu toți românii plecați peste granițe caută mici și bere, chefuri cu Salam sau cu salam, manele sau artiști care să le transforme dorul de țară în depresie profitabilă. Nu. Sunt destui oameni cărora le pasă, nu mulți, dar buni, adevărați, iar la Madrid i-am întâlnit cu vârf și îndesat. Și am cinstit pentru ei la comida.

Cu o zi înainte simțisem flacăra României vii la Torrejon de Ardoz. Acolo, părintele Savu și soția sa au fost gazde ale adevărului într-un oraș care suferă pe toate părțile crizei, dar care nu se predă românește. Au venit frații la întâlnirea cu noi ca la sărbătoare. Cu vorbă bună, cu întrebări, cu crovrigi calzi aduse de un proprietar de business (jos, în tricou roșu) care nu e căsăpit de inspecții sanitar-veterinare ca în România, cu un pahar de vin la final, dar înainte de toate cu multă conștiință și dor de țară. Oamenii vor acasă, le e greu afară, dar știu că România colcăie de corupție, de birocrație anti-afaceri, de lume slabă și lașă și mai ales de manipulare mediatică prin televiziuni-otravă.

IMG_20151015_231223IMG_20151015_231224

Sincer, și Torrejon de Ardoz mi-a rămas la suflet. Ca și Azuqueca de Henares, orașul de baștină al lui Doris, Jorje pescarul și Don Jose-proprietarul care găzduiește adunări de suflet românesc făcându-i pe plac chiriașei sale pătimașe pentru România. Doamne, Don Jose, România vă datorează o statuie că îi primiți în casa dvs., ca pe niște oameni din familie, pe toți românii care caută unirea-n suflet și-n simțiri. Fără să vă pese de nimic altceva decât ca oamenii să se simtă ca…acasă. Ce român adevărat cu sânge spaniol!

Ziua de sâmbătă, 17 octombrie, va rămâne în istoria emigrației românești în Spania drept ziua în care niște nebuni autori de cărții au fost la CINCI întâlniri cu public în localități diferite! Da, e pe bune! Madrid, în două locuri, Azuqueca de Henares, Alcala de Henares, fuga apoi la Arganda del Rey (mi s-a părut la capătul pământului, din cauză că eram în mare întârziere) și înapoi la Azuqueca, în casa lui Don Jose, unde v-am povestit că ne-au așteptat tortul cu ”Miracolul din noiembrie” și o echipă românească  condusă de inepuizabila Doris și îmbrăcată în tricouri albe purtând pe piept inscripția cu coperta cărții-vedetă a acestui turneu. La Alcala de Henares am întâlnit un maramureșean adevărat, Vasile Godja, care ne-a lăsat blocați când ne-a povestit prin ce peripeții vecine cu moartea a trecut până să ajungă în Occident, pe vremea când românii nu puteau circula liberi prin lume. Am parcurs ca la maraton această SALBĂ românească din jurul Madridului. Salba de Madrid!

poză (5)

La Arganta del Rey ne-a fost și jenă, zău! Întârziasem mai bine de o oră și jumătate, dar oamenii ne-au așteptat cu răbdare încercată la cozile umilinței din noiembrie 2014. Gazdă bună ne-a fost familia Baciu cu al său restaurant bonito. Acolo i-am întâlnit pe acei prieteni din Facebook, precum Alin Săcăcean (de la România Expres) sau Delia Felicia Oprea. Primul ne-a prins în poza de grup, cea de-a doua mi-a tras o mică ”țeapă”, lăsându-mă să ghicesc cine e după ce mi-a spus ”Bună seara”. Era cu soțul și, în așteptarea autografelor, se jucau cu simțul meu de observație, simpaticii de ei! Am reușit să-i prind și eu în poză, fără Gregorio, din păcate, dar data viitoare, Delia dragă, promitem să fim mai atenți. Toți însă au fost ca niște frați. De aceea, am făcut la final o poză de familie (vezi la finalul articolului). Arganda del Rey, un paradis uman românesc!

Delia Felicia Arganta

Am recunoștință pe termen nelimitat față de acei oameni. Ne-au primit, ne-au așteptat mai mult decât era cazul, ne-au cerut cărți cu autografe și ne-au chemat să-i ”călcăm” din nou într-o vizită de astă dată mai pe îndelete. Ce bine ar fi să putem! Pentru asta, trebuie să scriem. Cărți, mai ales. Despre ei, despre România lor, a celor care s-au bătut acum un și sper c-o vor face de-a pururi de acum încolo. Căci emigrația i-a învățat această lecție. Nimic din ce e bun nu primești fără sacrificiu. Iar România de acasă cere sacrificiu. Mult, din păcate. Dar ce e viața fără luptă, nu-i așa? Hai, România! Gracias, Madrid, Coslada, Torrejon de Ardoz, Azuqueca de Henares, Alcala de Heneres, Arganta del Rey! Gracias, Doris Maria Grigore, Gabi Finias Bonta (cu ”B”, nu cu ”P”, că-i grav!), Delia Oprea, Alin Sacacean. Gracias a todos! Volveremos algun dia! Acum ne pregătim de Valencia și de Barcelona. Hasta pronto!

Laurențiu Ciocăzanu

Arganda

 


Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *