Jurnal de America. Zilele 15 și 16: Au revoir, Montreal! Ottawa, sosim!

Ce greu! Trebuie să ne luăm la revedere de la Montreal și de la toți prietenii noștri dobândiți acolo. Îi puteți regăsi în relatările anterioare din Jurnalul de America, iar eu nu m-aș opinti prea mult să-i înșir deoarece mi-e teamă să nu uit pe cineva.Sala Montreal1

Toți oamenii care ne-au ieșit în cale merită un ”Jos pălăria!” sincer și din adâncul sufletului. Și-au rupt niște ore bune să ne întâlnească, ne-au ascultat prelegerile, ne-au pus întrebări, ne-au cerut cărțile, ne-au invitat la masă și ne-au găzduit ca și când am fi intrat pe nevăzute în familiile lor.

Însă cu toate acestea, nu pot să nu mă gândesc la familia Hilda și Emil Milich Brebenaru, plus cei doi copii ai lor Hella și Tommy, bașca inteligentul lor câine de casă Blacky. Nici n-am simțit că suntem oaspeți, parcă am fost de-ai locului dintotdeauna. M-au impresionat nu doar cât de mult s-au dăruit ei toți să ne fie gazde totale, dar și ce mult au România în suflet. Și cum visează ei fumos la reîntoarcerea acasă făcându-și toate acele calcule complicate și de suflet pe care și le fac românii dornici să revină la obârșii. ”Cum să mor eu aici? Merg la mine în țara mea”, se întreba cu voce tare draga de Hilda, ea fiind pe jumătate nemțoaică, dar vorbind de România cu dragoste mai mare decât un român 100%.

VD Emil HildaIar Emil, el, stâlpul casei, nu avea pace până nu ne așeza la masă și nu scotea din frigider cele mai proaspete produse de rețete personale. M-a impresionat profund dorința lor de a ne oferi tot ce era nevoie ca să ne facă sejurul plăcut. Și-au sacrificat până și pe cei doi fii, pe care i-au trimis în basement pentru ca noi să le ocupăm camerele. Dar doar așa am putut descoperi tricolorul pus la loc de cinste în colțul din dreapta sus al camerei lui Tommy și un echipament sportiv cu însemnele naționale în camera frumoasei Hella. E greu să-ți achiți datoria față de o familie precum cea a soților Milich Brebenaru atîta vreme cât ei ți-au pus pe masă bucuria plină de conținut a găzduirii noastre cu toate cele. Nu e ceva ce se poate plăti vreodată, chiar dacă ne-am dorit și o să ne dorim mereu să găsim o formă de compensare materială. Ea nu există însă. Căci nu e ceva ce se măsoară în bani, ci în omenie, iar așa ceva nu are preț.

Am avut același sentiment de veche prietenie – deși ne-am cunoscut pe facebook – față de soții Mihaela și Călin Boicu. N-o să uit orele petrecute în iarba lor verde de acasă, alături prietenii Adi Ardelean și Mihaela Folea, de distinsa doamnă Victoria, de junele Victor și  având în preajmă bucuria micuțului patruped etern jucăuș pe nume Rimbo.

Plus că merită bifată la loc de cinste faza cu cafeaua plimbată pe mașina lui Călin! Intrasem la un Tim Hortons să facem concurență la distanță față de trendul McDonald`s din România, și ghidul nostru cu Doodge de colecție a uitat capuccino-ul rece pe tavanul mașinii. Am plecat din loc și un bătrânel simpatic ne face calm cu mâna. ”Aveți cafeaua pe mașină!”. ”Vraiment?!”, se miră șoferul nostru și al familiei sale. Oprește, iese afară și vede minunea cu cofeină stând semeață pe plafonul automobilului. Alături, alți bătrânei simpatici aplaudau la scenă deschisă. Oamenii chiar crezuseră că facem un test cu cafeaua plimbată pe patru roți! Am recuperat-o, ne-am distrat copios și am tăiat-o spre ”Mela” – căreia îi ardea buza după bunătatea din pahar. Călin a pus apoi cuminte paharele între scaune, le-a înțepenit în cavitățile construite special pentru cafea la pachet și a dat bice spre nerăbdătoarea sa soție.IMG_20150509_115259

Avem amintiri frumoase lângă soții Cristina Sofronie și Răzvan Dupleac, editorii jurnalului ”Zigzag român-canadian”, care nu s-au lăsat până nu ne-au teleghidat de două ori spre casa lor din zona Saint Hubert. Aici am descoperit ”laboratoarele” în care se prepară ziarul pe care l-au înființat de la zero și care a ajuns să conteze mult în comunitatea românească, dar am aflat și un alt secret bine păstrat până atunci: calitățile culinare de excepție ale celor doi manageri de presă scrisă. N-o să uit prea curând grătarul de campanie, cu minibutelie de gaz, pe care Cristina și Răzvan ne-au preparat pe masă, chiar în fața ochilor, un ”coctail” de pui cu legume cum rar mi-a fost dat să savurez într-o bucătărie de casă.

Tot atunci, alături de Ovidiu Popica, avem să împușcăm doi iepuri dintr-un foc: i-am ”ras” păpica bucătăresei Cristinica și am pus și de-un interviu ad-hoc cu unul dintre invitații acelei seri cu aer de vacanță: profesorul microbiolog Vania Atudorei. Cred că puteți găsi interviu pe site-ul ”Zigzag român-canadian”. E în format filmat și asta a fost o altă surpriză plăcută: fosta noastră colegă de la ”Evenimentul zilei” din anii 1997-1998 a investit într-un ministudiou TV care i-ar face invidioși până și pe cei cu pretenții de specialiști în tehnică TV. După a doua întâlnire ne-am luat rămas bun cu greu de la colegii noștri, pe care sperăm totuși să-i mai revedem. Nu de alta, dar unde mai găsim noi atâtea bunătăți la un loc, alături de o redacție de ziar, de un studiou TV și de vinul roșu făcut în casă, la Montreal, de directorul de jurnal Răzvan!IMG_20150504_195149

Vor intra într-un loc sigur și ferm din biblioteca memoriei mele întalnirile de la bisericile Buna Vestire, Sf. Gheorghe sau Sf. Dimitrie cel Nou. La acesta din urmă, am dat și peste niște verișori veniți de curând în Canada, cu nepoței cu tot, de care m-am bucurat tare mult. N-am scăpat ocazia să fac și niște poze bune de înrămat în colecția de familie extinsă. Niște scumpi! Alin și Luminița, mi-ați făcut o mare bucurie! Iar juniorii se anunță mândri canadieni de origine română, cu pretenții față de viitorul de acasă. Sunt mici, dar vorbesc românește, iar pentru asta merită o mare bilă albă: România nu piere cu una cu două!IMG_20150510_140013

Tot la Montreal am dat de soții Nedea, cercetători de elită în domeniul chimiei, care ne-au înmânat cartea scrisă de domniile lor despre efectele miraculoase ale uleiului de Emu. După cărțile domnului Nedea am studiat pe vremea lui Ceaușescu chimie analitică, la facultate, dar nu știam că autorul lor luase între timp drumul Canadei. Avea și de ce; aici a descoperit alături de soție o lume care le-a pus în valoare cercetarea în domeniu și așa au făcut o carieră de invidiat. N-am reușit să le trec pragul casei, niște bolovani renali m-au ținut blocat vreo două zile, dar colegii mei de călătorie au compensat absența mea într-un decor de-a dreptul fascinant. Mersi, doamna Nedea, mersi, domnule profesor!

Grație ”combinatorului” Facebook i-am cunoscut și pe soții Daniela și Aurelian Călian. Doi tineri seriosși, pasionați de frumos, de creșterea lor umană și profesională, dar mai ales de viața cetății. România n-a știut să-i păstreze, din păcate, căci România nu-și mai poate ține tinerii acasă. Iar tinerii, majoritatea fibră bună de român, iau calea Occidentului, cum au făcut și Daniela și Aurelian. Bine măcar că din Lumea Nouă nu uită de ce-au lăsat în urmă și le pasă de ce se întâmplă acasă. Prin vot, prin informare, prin implicare online și chiar directă. Daniela și Aurelian, ne-ați invitat în noua voastră casă canadiană, mare greșeală ați făcut! Căci dacă maica Rusie ajunge să pună mâna și pe România – vezi ce se întâmplă acum în țară cu confiscarea spațiului mediatic -, vă veți trezi cu noi la ușă! Dar noi luptăm să nu vă vizităm de nevoie, ci de plăcere, prieteni dragi!

Montrealul nu mi-a scos doar rudele în față, ci și amintiri din copilărie. Aveam s-o întâlnesc aici pe Cami, fiica învățătorilor din satul meu natal, plecată departe de casă de niște ani buni. Nu s-a schimbat prea mult de când ne jucam amândoi pe câmpurile copilăriei noastre, semn că Țara Arțarului întinerește omul. În plus, am aflat că lucrează la o companie de cafea; iar eu, fiind îndrăgostit de licoarea magică a dimineții, m-am bucurat de două ori. Data viitoare, Cami, să-mi faci o prezentare a produselor companiei tale, așa te faci cu un client în plus!

IMG_20150505_124022Și tot așa l-am întâlnit pe Marius Mureșan, ardeleanul care visează la gândul schimbării României de mâine printr-un altfel de politică. ”Mario” ne-a purtat prin Montreal ca un ghid de profesie, ne-a dus în rezervația de indieni de lângă oraș, ne-a băgat în vorbă cu ei, ne-a arătat insula Formulei 1 și ne-a servit o mega-pizza alături de soția sa, în cochetul lor apartament montrealez. Mersi, Super-Mario!

Au fost multe momente frumoase, la Montreal. Să nu uităm mesajele primite din partea celor care au răsfoit cartea ”Miracolul din noiembrie”, care ne-au încărcat și ele cu energia României pure. Să-i ținem minte pe românii care dau viață micilor afaceri, pe Dragoș și Angelica și a lor cofetărie de vis fără egal în spațiul românesc luat de mine la pas, și pe nea Costică mezelarul, și pe alții pe care nu i-am vizitat decât în gând.

Aș fi rămas la Montreal vreo sută de ani, dar voi rămâne cu sufletul acolo cât voi dori. Călătoria noastră merge mai departe, cu ”Miracol” cu tot, către Toronto. Au trecut deja trei săptămâni. Bagajele abia intră în Fordul muncit al domnului Rițiu, din New York. S-au adunat și câteva cadouri primite de la dragii noștri compatrioți, plus calabalâcul obișnuit de drum. Îmbrățișăm cu drag familia Milich Brebenaru, Grigore își ia rămas bun de la Blacky, privim înapoi cu regretul despărțirii, dar destinul american ne cheamă pe itinerariul nostru promis. Urmează Ottawa, capitala Canadei. Vom bate la ușa familiei Constantinescu, pe care merită s-o cunoașteți. Go!IMG_20150511_133123

,

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *