VOCILE DIASPOREI. Gabriel Purcăruș (Montreal): ”Ce cadou să-ți fac, Românie?”

Written by

Astăzi e ziua ta. Nu prea știu ce cadou să îți fac. Ce ți-ai dori să primești de la mine?

Ne-am despărțit oficial de mai mult de 16 ani. Ce-i drept, ne-am mai revăzut de atunci, aproape întâmplător.
Mă întreb ce mai avem oare în comun, ce ne mai leagă după atâta timp? De ce îmi dau încă lacrimile când mă gândesc la tine? Doar stăm de vorbă destul de rar.

Să fie oare copilăria ? M-ai născut în mijlocul unui an nebun, al primăverii de la Praga. Și m-ai crescut într-un regim tiranic. Mi-ai dat de înțeles că nu era vina ta, că ai fost obligată. Că aveai un stăpân rău, care te bătea și nu te lăsa liberă.

Ce-i drept, ai încercat să îmi oferi o copilărie fericită, cu vacanțe de vară la țară, la bunici, cu drumuri de munte, cu fotbal jucat pe maidanele prăfuite, printre Daciile parcate strâmb. Cu iernile oamenilor de zăpada. Cu două ore de program la televizor pe zi. Cu banane și portocale aduse de un oarecare Moș Gerilă. Ai făcut și tu ce ai putut.

Apoi m-ai învățat să merg pe jos la școala din cartier și să port cheia la gât. Nici vorba de autobuz școlar! Am dus acolo sticle și borcane, maculatură, am făcut muncă patriotică – pentru că învățământul era gratuit. Mi-ai trimis profesori pedanți, care cereau caiete liniate, să scriem caligrafic și ne băteau la palmă cu linia. M-ai învățat să mă descurc, să copiez după alții și mă prefac că îmi place sistemul. Mi-ai zis că așa ai supraviețuit și tu.

Am citit cărțile pe care ni le cerea școala. Știi, textele care te lăudau că ești cea mai frumoasă și bună în lume. Le-am crezut, să știi, măcar că nu mai văzusem pe nimeni altcineva afară de tine.

Mi-ai oferit o tinerețe ciudată. Mi-ai promis un viitor luminos, o carieră și o familie, o viață civilizată, dar stăteam 10 ore la coadă la brânză și două zile la carne, iar serile citeam la lumânare, ca Eminescu. O dată pe an plecam la mare cu trenul, urcându-mă pe geam. Acolo, nisipul era plin de scoici, discotecile închideau înainte de 10, iar chelnerii erau cei mai înstăriți. Și am crezut că așa e normal.

M-ai educat cum ai știut tu mai bine. Mă puneai să fac sute de probleme din culegere și să învăț poezii pe dinafară, plus capitalele tuturor țărilor din lume. Mi-ai zis că doar cei cu carte ajung departe. Acum, fiind departe, îmi dau seama că ai avut dreptate. Dar nu știu dacă asta ai vrut să spui. M-ai trimis și în armată, spunându-mi că așa mă maturizez. Dar acolo, încă o dată, am învățat doar cum să păcălesc absurdul.

Când ai scăpat de stăpânul care te abuza, am sperat că o să fie mai bine și pentru mine. Dar tu ai început să te porți tot mai urât. Ai trimis mineri să ne bată, la Universitate. Te-ai lăsat condusă de derbedei, de hoți, de neciopliți. Mă puneai să dau spagă, să mint, să fur. Sau să mă las mințit, furat, păcălit. M-ai convins că nu mă mai iubești.

Am decis să te părăsesc. Mi-am făcut bagajele, în care am pus, ca prostul, și amintiri de la tine – câteva poze și niște cărți. Am fugit în lume, ca fiul risipitor. Nu m-am mai uitat înapoi. Nici nu cred că ai plâns după mine. Și am văzut că nu erai cea mai frumoasă din lume, cum te lăudai.

La început nu ți-am simțit lipsa. Am zis că, în fine, am scăpat de tine și de copiii tăi cei răi. Dar apoi am început să îți simt lipsa. Ba chiar să te înțeleg. Pentru că ai suferit și tu mult în trecut, ai vrut să ne dai nouă, copiilor tăi, o lecție. Ne-ai făcut să fim independenți de tine, să fim capabili să ne descurcăm într-o lume rea. Educația aia proastă pe care ne-ai dat-o ne-a făcut să fim creativi în situații imposibil de prevăzut. Cu ce am învățat de la tine, am reușit să supraviețuim printre străini. Așa cum ai reușit tu să supraviețuiești printre secole.

Din când în când îmi aduceam aminte de Carpați, de crucea de la Caraiman, de serile pe faleza de la Costinești. Urmăream vești despre tine pe internet. Am constat cu suprindere că încă îmi pasă de tine. Dar nu știu dacă tu te gândeai ce fac copiii tăi risipiți printre străini.

Mă surprinde că încă ți-ai păstrat farmecul, umorul tău unic, chiar dacă uneori e involuntar și politic incorect. Că încă poți face glume cu blonde, cu sex, sau cu biserici. Aici unde stau, nu se poate și uneori îmi e tare dor să pot râde ca într-un cămin studențesc.

Alteori plâng pentru necazurile tale și mi se pare că ție nu prea îți pasă – nici de fiii tăi care mor de foame, sau arși în discoteci, sau batjocoriți de străini la ei acasă, nici de cei plecați în lume. Dar cred că suferi în tăcere, nu vrei să arăți, să nu râdă lumea de tine că ești sentimentală.

Dar azi, de ziua ta, mă gândesc la tine și, așa imperfectă cum ești, îți doresc tot binele din lume. Și știu că vei fi mereu refugiul meu de rezervă, dacă vreodată mă voi sătura de stat printre străini. În inima mea, sper ca într-o zi să ne putem împăca și, de ce nu, să fim iarăși împreună. Ce cadou mai frumos de atât aș putea să îți fac?

La mulți ani, Românie!

Notă: Articol publicat în Pagini Românești

 

Gabriel Purcăruș, Montreal
Gabriel Purcarus

One Response

  1. mi-au dal lacrimile,desi stau in tara.fiti binecuvantati de ingerul romanesc orinde ati fii,al Domnului e pamantul si plinirea Lui.dar numai tzarana stramoseasca tine de cald…zicea IPS Bartolomeu Anania

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile necesare sunt marcate *