Putinismul este staţia terminus a istoriei ruse  ca istorie imperială. În sinteza de agresivitate militară, mesianism panslavist  şi represiune internă se poate citi linia unei întregi evoluţii. Cinci secole de imperialism rusesc se află concentrate în  războiul din Ucraina.

Regimul lui Putin  este întemeiat nu doar pe capriciul unui tiran, ci şi pe disponibilitatea unei naţiuni, cea rusă, de a accepta autocraţia ca pe un cost firesc al menţinerii grandorii imperiale.

Nu doar propaganda explică adeziunea ruşilor la putinism, ci şi nostalgia sovietică, ea însăşi crescută  pe trunchiul nostalgiei ţarismului biruitor.

Putinismul nu reprezintă o excepţie în linia de dezvoltare a Rusiei ca stat, ci  ilustrează continuitatea autocraţiei ca mod de administrare al puterii. În afara unui scurt interval de experiment revoluţionar, la 1905 şi la 1917, statul rus nu a încetat să practice acest stil al  arbitrariului  despotic.

Epoca de după 1991  a marcat eşecul speranţelor, naive, de reîntemeiere. Reîntărit, statul rus a redevenit o autocraţie.

Ioan Stanomir/Contributors